O parabolă chinezească, deși conține cele mai puține cuvinte, poartă în sine cea mai mare semnificație.
Este asemenea unei frunze de ceai: mică și uscată, dar capabilă să se deschidă într-o lume întreagă de arome și culori. Iată o astfel de poveste.
Trăia odată un înțelept pe care toți îl întrebau: „Cum poate fi omul fericit?” Nu oferea niciodată un răspuns direct; în schimb, își invita interlocutorul la o plimbare pe malul râului. Ajunși acolo, înțeleptul ridica două pietre de pe jos: una mare și neaspectuoasă, cealaltă mică și netedă. Le punea în mâinile celui care întreba și spunea: „Mergi cu ele. Când vei dori să le lași să cadă – lasă-le.”
Bărbatul a mers mai departe, purtând povara grea. După o jumătate de oră, a lăsat să cadă piatra mare. O oră mai târziu, a dat drumul și celei mici.
S-a întors la înțelept simțindu-se ușurat, cu o sclipire de uimire în privire. Înțeleptul a zâmbit pur și simplu: „Ai găsit singur răspunsul. Fericirea nu constă în a purta tot ce ți se dă, ci în a ști când să-ți deschizi mâna.”
Uneori, înțelepciunea nu rezidă în acumularea de noi cunoștințe, ci în capacitatea de a renunța la cele vechi. Alexey Kornelyuk a explorat tocmai această temă – sub forma unui roman-parabolă – în cartea sa *O călătorie de neuitat spre Tartar*.