Caldura focului

In timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit ?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde ţurţurele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară ?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească ? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.

La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.

“Marturisirea faptelor rele este inceputul faptelor bune.”