„Când muncești devii un flaut,
în inima căruia șoapta orelor se transformă în muzică. Și cine dintre voi ar vrea să devină o trestie, mută și tăcută când totul cântă la unison? Vi s-a spus întotdeauna că munca este un blestem, iar munca fizică este o nenorocire. Dar vă voi spune că atunci când munciți, îndepliniți o parte din cel mai prețuit Vis al Pământului, încredințat vouă când acel Vis s-a născut pentru prima dată. Și muncind, iubiți cu adevărat Viața.”
„Căci a iubi Viața prin muncă înseamnă a cunoaște intim cele mai ascunse secrete ale ei. Viața este întuneric până când aspirația nu se trezește. Dar orice aspirație este oarbă până când nu există Cunoaștere. Și orice Cunoaștere este inutilă până când nu există muncă. Și orice muncă este goală până când nu există Iubire. Și numai atunci când lucrezi cu Iubire te conectezi cu tine însuți, cu ceilalți și cu Dumnezeu.”
„Și ce înseamnă să lucrezi cu iubire?”- a fost întrebat Profetul. Și El a răspuns: „Înseamnă să țeși o pânză din fire scoase din inima ta, ca și cum iubitul tău ar purta-o. Înseamnă să construiești o casă cu Iubire, ca și cum iubitul tău ar locui în ea. Înseamnă să semeni semințe cu tandrețe și să culegi recolta cu bucurie, ca și cum iubitul tău ar mânca roadele. Aceasta înseamnă să umpli tot ceea ce faci cu respirația sufletului tău. Și să știi că toți Marii Cei care s-au înălțat la Cer stau în apropiere, privindu-te cu atenție și cu aprobare.
Munca este Iubire vizibilă. Dar dacă lucrezi fără Iubire, doar cu dezgust, ar fi mai bine dacă ai abandona această muncă și ai sta la porțile templului, cerșind pomană de la cei care trudesc cu Iubire și Bucurie. Căci dacă coci pâine cu indiferență, coci pâine amară care te satură doar pe jumătate. Și dacă zdrobești strugurii cu reticență, reticența ta se transformă în otravă în vinul tău.
Și dacă cânți, chiar și ca un înger, dar nu există Iubire în cântecul tău, nu faci decât să îneci inutil vocile zilei și vocile nopții în urechile altora.”
Poetul și filosoful Khalil Gibran, eseul „Profetul”: